despre ploaie

„Aș vrea să stai alături de mine și să depănăm amintiri, așa cum fac două persoane care se reîntâlnesc după o perioadă îndelungată.  Să stăm alături, și să rândem ori să zâmbim melancolici amintindu-ne de acei ani care acum par foarte departe.
Gândul acesta mă chinuie de ieri când, am ieșit din casă și m-am așezat pe prispă, pentru a simți ploaia cât mai bine. Și mi-am adus aminte de anii în care eram mici și iubeam ploaia mai mult decât o iubesc acum. De zilele ploioase în care ieșeam în curte ignorând strigătele mamei și lăsam ploaia să-mi cuprindă ochii mari care deveneau tot mai albaștri pe măsura ce stropii reci îi atingeau. Iar ieri, în timp ce priveam ploaia, am realizat că mi-ar fi plăcut să fii lângă mine și să-ți povestesc despre cum dansam și cântam prin ploaie, despre cum ieșeam seara ca să privesc fulgerele și să ascult ploaia, despre cum zburdam și râdeam, sau despre cum se supăra mama de fiecare dată când veneam în casă udă din cap până-n picioare. Mi-ar fi plăcut să râdem amintindu-ne despre toate zilele acelea minunate și de toate năzbâtiile pe care le făceam.
Cred că tu mai știi cu câtă bucurie priveam și simțeam ploaia și dacă ai fi fost lângă mine ieri, ai fi văzut că încântarea mi-a fost la fel de mare ca odinioară și îți mărturiesc sincer că inima-mi a început să tremure de încântare. De încântare că am putut să mai simt încă o dată ploaia acolo, în locul în care am crescut. Fiindcă tu știi că nicăieri ploaia nu miroase la fel de bine precum acasă, precum în curtea copilăriei noastre împodobită cu lalele.”

 

din ciclul „Scrisori către dincolo”.

 

Bob Dylan – Man in the long black coat

 

 

“People don’t live or die, people just float.” 

obsesie.

 

până la adânci bătrâneți..

A fost odată ca niciodată un cuvânt..un cuvânt ce părea că nu cunoaşte moarte, un cuvânt născut din Iubire şi Fericire şi care la rându-i a dat naştere fericirii şi iubirii. Şi cuvântul acela era „noi” şi în el locuiam  EU şi TU, suflete veşnic însetate unul de celălalt…

TU.. aveai în ochi o sclipire ce îmi lumina sufletul într-atât de puternic  încât uneori aveam impresia că soarele şi-a revărsat asupra mea toată lumina. Tu..aveai aveai acea putere de a-mi lua orice durere, orice tristeţe cu o singură atingere. Tu ştiai să scrii în mine cuvinte, versuri, poezii..Mă primeai  mereu în braţele tale..neobosite braţe ce m-au purtat prin lume , aşa cum vântul poartă în braţele lui o pană rătăcită ce-a plecat de mult de pe aripile unui perscăruş..

Tu m-ai salvat de atâtea ori de la moarte.. ..TU erai un făt-frumos.. iar Eu…eu zac acum în neştire căci tu…TU ai plecat peste nouă mări şi nouă ţări, iar calul tău alb nu mai are aripi…

 

cu sosire într-o altă viaţă

 

Primăvară? Da’ de unde primăvară?

Când afară oamenii tot mai cad bătuţi de zăpadă şi copacii ating pământul cu cregingile? Iar ghioceii zgribuliţi doresc parcă să ascunde de nămeţi..? Când vântul  spulberă sufletul,  iar cerul e îmbrăcat în haina gri de iarnă? Când ninsorea aspră încă mai atinge genele şi-aşa udate de lacrimi reci…?
Şi nu-i nici urmă de culoare.. sau de soare..
Nu..nu e încă primăvară…
Primăvara vine cu trenul următor.

 

…

Am înviat…sau poate abia acum încep să mor. N-ar fi nimic neobişnuit.

La urma urmei un om moare şi învie de atîtea ori…

 

cele mai frumoase

 

„cele mai frumoase picioare care ți-au călcat inima…”

 

 

atît.

 

De Crăciun.

M-am săturat să văd pe la T.V. imagini din magazinele pline cu oameni care cumpără mîncare în prostie, care fac cumpărături peste cumpărături, deşi tot restul anului se plîng că nu au cu ce trăi. De oameni care caută fericirea Crăciunului în magazine.
M-am săturat să aud urări de la oameni pe care puţin îi interesează dacă eşti sau nu fericit.
M-am săturat să aud lozinca „de Crăciun toţi oamenii sînt mai buni.” De Crăciun oamenii sînt mai ipocriţi decît de obicei.

Mi-e scîrbă de aşa numitele „crăciuniţe sexy”.

Mi-e dor de Crăciunul de altădată. De cadourile mici pe care le primeam. De zîmbetul din dimineaţa de Crăciun, zîmbet care era pe chipul tuturor. Şi care venea din inimă.
Mi-e dor de mirosul focului, de zăpada de atunci. Mi-e dor de fericirea care îmi umplea sufletul şi care nu se datora doar faptului că trebuia să vină Moşul.
Mi-e dor de nopţile în care adormeam cu gîndul că mă voi trezi ca să-l prind pe Moş „în flagrant”, dar de fiecare dată dormeam adînc şi nu reuşeam să mă trezesc decît atunci cînd primele raze ale acelui soare cu dinţi îmi atingeau ochii.

Cînd eram mică mă întrebam ce s-ar întîmpla dacă Moş Crăciun ar muri şi de fiecare dată cînd mă gîndeam la asta, închideam ochii şi mă treceau fiorii. Nu reuşeam să-mi răspund pentru că lacrimile îmi invadau ochii. Acum ştiu că Moş Crăciun nu moare. Noi sîntem cei care mor de Crăciun. Murim puţin cîte puţin, dar nu realizăm asta fiindcă sîntem prea ocupaţi cu alte lucruri. Încercăm să umplem golul, să facem căldură în suflet, dar din păcate alegem focul greşit.

Anul trecut scriam rîndurile de mai jos. Speram ca anul ăsta să fie totul altfel, dar lucrurile stau cam tot la fel.

Cînd singurul dar primit de Crăciun e melancolia

Cînd Crăciunul are gust amar. Şi bradul te face să plîngi.
Cînd luminiţele din instalaţii par prea colorate
pentru o inimă care e obişnuită să vadă doar în alb-negru.
Cînd căldura din casă înăspreşte frigul din suflet.
Cînd colindele te fac să-ţi doreşti să fi fost surd.
Cînd zăpada e prea rece si prea murdară.
Cînd acasă nu mai e acasă.
Cînd oamenii sunt tot mai trişti şi nu mai ştiu ce înseamnă „Crăciun fericit”.
Cînd Crăciunul nu mai poate fi fericit.

Cînd singurul dar primit de Crăciun e melancolia..

Cînd ipocrizia devine o mască pe care toţi o poartă.
Şi cînd zîmbeşti doar pentru că aşa trebuie.
Cînd nu mai vrei sa fii lângă cei „dragi”.
Şi vrei să fugi.
Şi cînd amintirile dor.
Iar oamenii pe care vrei să-i vezi nu-ţi pot fi alături.
Când frigul nu-ţi mai îngheaţă durerea.

Cînd singurul dar primit de Crăciun e melancolia..

 

 

Moşul n-a mai trecut de mult pe la mine. Nu, n-a murit. Prefer să cred că n-a avut timp să ajungă pe la mine. Cine ştie, poate anul ăsta sau la anul, sau peste nu ştiu cîţi ani voi primi şi altceva în afară de gîndurile astea.

 

N-am să închei cu o urare, ci cu o colindă..tristă. Pentru voi.  Cado!

 

 

 

personal

„trenul personal” sună mai bine decît „trenul regio”.

 

despre gînd

Ne doream să fim oamenii la care ceilalţi să se uite cu admiraţie. Îi priveam cu părere de rău pe cei mai  mari ca noi spunîndu-ne că noi nu vom fi aşa. Nu înţelegeam de ce „oamenii mari” fac lucruri prosteşti, lucruri care le aduc suferinţa.
Am uitat toate lucrurile pe care le spuneam atunci. Nu ne mai dăm seama că am devenit acei oameni pe care noi îi criticam atunci, pe ale căror fapte nu le înţelegeam.
Acum lăsăm gîndul să ne otrăvească inima, încetul cu încetul, pînă cînd ea se retrage speriată într-un colţ şi devine invizibilă. Invizibilă pentru ceilaţi, invizibilă pentru noi.
Am uitam de acea bucată din noi în care odinioară ne-am plantat toate visele şi planurile, acel ceva care atunci era atît de important pentru noi. Nici nu mai avem timp să ne mai amintim. Am uitat să mai simţim fără să gîndim, fără să ne mai îndoim, am uitat să mai gustăm din nebunia pe care numai ea, inima, ar fi putut să ne-o ofere.
Acum GÎNDUL ocupă golul lăsat de retragerea INIMII.
Gîndul ucide inima.
Gîndul dă naştere indiferenţei.
Gîndul e în fiecare din noi.
Gîndul tău care e?

 

 

Fuga

Într-o zi
Mă voi ridica de la masa de scris
Şi voi începe să mă îndepărtez de cuvinte,
De voi
Şi de fiecare lucru în parte.

Voi vedea un munte în zare
Şi voi merge spre el
Până când muntele va rămâne în urmă.

Apoi mă voi lua după un nor,
Şi norul va rămâne în urmă.

Soarele va rămâne şi el în urmă
Şi stelele şi tot universul…

 

 

Marin Sorescu